CÂTEVA PRACTICI NOCIVE ÎN EDUCATIE
Astazi despre Culpabilizare
Culpabilizarea
Sentimentele de vinovăție se datorează, printre altele, slabei distincții dintre fantasmă și realitate, dintre gând și faptă. Copilul se simte vinovat nu numai pentru ceea ce face, ci și pentru ceea ce gândește, simte sau visează. Dacă el ar vrea să scape de frate, iar acesta se îmbolnăvește, copilul se va simți foarte vinovat.
Practica adulților de a culpabiliza copilul îl menține într-o stare infantilă și nu-i permit dezvoltarea: „Vezi, dacă mă superi, acum mă doare capul!” Copilul suportă foarte greu o vină difuză (pentru ceea ce gândește, dar nu a înfăptuit). Cel mai adesea va face ceva care să-i justifice starea de vină. Fapta concretă atrage pedeapsa, iar aceasta scoate copilul din nebunia luptei cu fantomele unei vini fantasmate.
La fel de nocive și infantilizante sunt și premonițiile părinților: „Dacă mănânci prăjitura, o să te doară burta!” Din încrederea sa în părinte, copilul va lua aceste anticipări ca pe niște scrieri de destin, ca pe niște dorințe musai de împlinit. El nu va întârzia să-i demonstreze părintelui că are dreptate. Părintele care își controlează copilul astfel nu se lasă ușor dezidealizat și permite cu greu construcții de independență.
De asemenea, copilul se poate simți culpabil și pentru că preia la sine sentimentele de vinovăție ale celor implicați în creșterea și educația sa. Dacă părinții resimt responsabilitatea creșterii copilului ca pe o încercare dificilă, atunci și copilul se va simți împovărat.
Dacă părinții se lasă copleșiți de responsabilitățile lor „educative” și uită să se mai bucure de copilul lor, pot deveni lesne pretențioși și nemulțumiți (față de ei înșiși și față de copil și față de ceilalți participanți la educație). Copilul nu se poate simți decât o povară, greu de crescut, încărcat de vina de a face dificilă viața părinților săi. În spatele acestui perfecționism, de multe ori este o mare agresivitate în care, la nivel inconștient, părintele gândește (așa cum bine interpretează copilul) să „scape” de problemă. Aceste gânduri se pot pune în act prin exprimări acceptabile social (responsabilizarea bunicilor, sporirea timpului petrecut la serviciu), ce realimentează starea de vinovăție.
Sentimentul de vinovăție va duce la formarea unui carater submisiv, temător si neîncrezător. Un adult, părinte sau educator, care a trăit in critică si i-a fost indusă vinovăția (vinovăția este indusă de expresii ca: ”nu-ți este rusine de ce ai făcut”?; ”părinții tăi muncesc banii ăștia, învață să-i apreciezi”; ”muncim de dimineața pînă seară să-ti fie bine ”; ar trebui să-ți fie rușine!”) va avea tendința să readucă in educația propriilor copii ”expresii corective”, care să adâncească sentimentele de vinovăție. Dați-le copiilor permisiunea să greșească, pentru că doar așa vor învăța să se autocorecteze, să capete încredere în propriile forțe și să obțină succese mai mari. Culpabilizarea creează legături simbiotice foarte puternice și nu permite detașarea și independența.
Carmen Vieru
Psiholog
Bibliografie
Speranța Farca: „Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori ”.