CÂTEVA PRACTICI NOCIVE ÎN EDUCATIE
Astazi despre tonul ridicat.
Tonul ridicat
Țipatul este o comunicare de agresivitate, ce trezește angoasa copilului și instinctele sale de apărare. El vede, aude, dar mintea lui e în panică și nu poate înțelege.
În jocurile sale, copilul va țipa, se va descărca de angoasa cu care a fost încărcat (când anterior un adult a țipat la el), va încerca să înțeleagă din interior această atitudine. Se poate vedea că un copil total nereactiv la țipete, dacă nu este prea traumatizat, va avea un răspuns pozitiv la vorba liniștită, de la distanță mică. O voce sigură, calmă și joasă îi atrage atenția și îi creează o stare de liniște și dispoziția de ascultare. Tonul cu care se spun poveștile este cel mai bun ton pentru transmiterea de pilde și învățăminte, pentru sfat și educație.
Spre deosebire de țipatul adultului, cel al copilului este cât se poate de normal. Tipatul marchează intrarea copilului în lumea asta și sunetul său îi creează mamei cea mai mare bucurie, țipatul îi arată forța vitală, cu el copilul își cheamă mama, îi comunică nemulțumirile și durerile. Copii au nevoie să țipe de surprindere, de bucurie, de supărare, de durere – este o manifestare sănătoasă și normală.
Vorbirea milităroasă, cu ton cadențat este total nepotrivită pentru un copil. Copilul nu poate să răspundă unor ordine fără a se pierde pe sine. El are nevoia sănătoasă de a înțelege pe deplin ceea ce face, care sunt motivele și consecințele, care sunt alternativele și opțiunile.
Bibliografie
Speranța Farca: „Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori ”.
Daca ti-a placut, distribuie [easy-share buttons=”facebook,twitter,google,pinterest,mail” counters=1 hide_names=”yes” counter_pos=”inside” native=”no”]