Dezvoltare Personala

Educatorii, fie că sunt părinții sau cadrele didactice, au tentația preluării unor practici uzuale, a unor „formate de succes” fără a se gândi dacă acestea se potrivesc situației sau copilului în cauză. Este o modalitate simplă de a scăpa de vinovăție sau responsabilitate prin argumentul tradiției (așa se face), al autorității (specialistul X recomandă) sau al practicii de succes (așa a făcut Y și a avut rezultate). Alteori sunt tentați de calea cea mai lesnicioasă (merge și așa) sau de soluții cu efect imediat (acum să fie bine, că pe urmă om mai vedea). Copilul suportă și iartă multe și, tocmai de aceea merită o mai mare atenție educativă.

Astazi despre conditionare.

Conditionarea

Un comportament des întâlnit atât la părinți, cât și la grădinițe este condiționarea: „dacă nu mănânci mazăre, nu o să primești banana”. Ce se înțelege logic de aici? Dacă banana este premiu pentru mazăre, atunci mazărea nu este bună. Banana este atât de bună încât merită îndurarea a ceva neplăcut (mazărea). Concluzia este că banana merită orice efort, iar mazărea trebuie evitată cu orice chip.

O altă problemă apare când enunțul nu este respectat de către adult – chiar dacă nu mănâncă mazărea, copilul primește banana! Dacă este așa, adultul nu este un om de încredere, iar copilul nu se poate simți în siguranță cu el. El nu-și respectă cuvântul dat și, deci, nu este demn de respectul copilului. Condiționările sunt de natură să forțeze copilul la anumite comportamente , păcălindu-l sau folosind pedeapsa și recompensa.

Cel mai grav efect al condiționării este îndepărtarea copilului de posibilitatea de a descoperi consecința reală a faptelor sale. Educația are funcție adaptativă, ea trebuie să instrumenteze copilul cu modalități de anticipare a efectelor actelor proprii.

Prin educație, copilului i se spun consecințele actelor sale și nu amenințări sau gratulări. De asemenea, copilul nu este foarte responsabil, iar dorința lui de experimentare poate fi foarte mare, de aceea are dreptul la supraveghere. Părintele responsabil veghează asupra copilului pentru ca acesta să nu se pună în pericol pe sine sau pe ceilalți, să nu deranjeze și să respecte drepturile celorlalți. nu copilul trebuie spriat și culpabilizat, ci adultul are datoria de a fi atent.

Limitările impuse fără angoasă îi permit copilului să se simtă în siguranță, într-o lume previzibilă, anticipabilă, care nu se află la cheremul subiectivității celui mai puternic. Copilul își va asculta părintele pentru că se simte protejat de el și nu supus lui.

Bibliografie

Speranța Farca: „Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori ”.

Daca ti-a placut, distribuie [easy-share buttons=”facebook,twitter,google,pinterest,mail” counters=1 hide_names=”yes” counter_pos=”inside” native=”no”]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment