Dezvoltare Personala

CÂTEVA PRACTICI NOCIVE ÎN EDUCATIE

Astazi despre “ Cerințe prea multe sau inadecvate”

La grădiniță/scoala și acasă copilul se confruntă adesea cu cerințe de lucru și de integrare socială care îi sprijină   dezvoltarea și îi fac plăcere. Copilul este dornic să cerceteze, să afle, să fie ca ceilalți copii, să se joace și să comunice cu adulții. Atunci când simte că regulile îl ajută și protejează îi face plăcere să le respecte. Dacă însă copilului i se impun prea des rigori absurde sau cărora nu le poate face față, cu timpul va ajunge să le respingă și pe cele ce-i sunt necesare.

Cerințele adresate copilului trebuie să fie justificate, puține, să nu-l lezeze sau deranjeze, să fie respectate și de către adult. Copilul se confruntă adesea cu cerințe total nerezolvabile ale educatorilor săi. Prin frecvența lor sporită, aceste impuneri ajung să se înscrie într-o „normalitate” asupra căreia nimeni nu își mai pune întrebări. Astfel, copilul se confruntă cu modele ideale (imagini despre cum ar trebui să fie și să se poarte un copil, standarde, stasuri). Unii copii sunt împinși de timpuriu spre cariere de vedete sau olimpici, pentru a confirma competența educatorului, pentru a le aduce faimă. Prea adesea, copii sunt expuși pe post de „urs dresat” în târg, pe la televiziuni sau pe la spectacole. În legătură cu aceste manifestări nocive pentru dezvoltarea copilului, atitudinea adulților este una de complicitate: responsabilitatea revine părinților, așa că se autorizează în continuare cursuri pentru prezentări de modă sau pentru formarea „vedetelor” se realizează o mulțime de spectacole cu copii din aiuritorul motiv că au rating.

Un copil are nevoie să se confrunte cu cerințe rezonabile și satisfăcătoare pentru el, cu impuneri cărora să le poată face față în cunoștință de cauză (deci potrivite cu vârsta lui). Copiii au nevoie să simtă că sunt parteneri în stabilirea sarcinilor de lucru, astfel este important să le aducem la cunoștință așteptările noastre, să negociem anumite sarcini de lucru, fără a uita însă ca in relația copil-adult, adultul este ”seful”.

Are nevoie să fie el însuși și să aibă un mediu asigurator care să-i permită renunțarea la centralitatea sa în lume (să vadă că există oameni care nu îl cunosc și pentru care nu este important). Dispunând de toate acestea, își va descoperi plăcerea de a comunica, de a colabora, de a stabili relații, de asemenea și el își va rezonabiliza cerințele în raport cu ceilalți.

Carmen Vieru

Psiholog

Bibliografie

Speranța Farca: „Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori ”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment